ANINOASA, comună a municipiului Târgovişte, este alcătuită din satele: Aninoasa, Săteni şi Viforâta. Pe mealeagurile Aninoasei continua sa faca istorie două vechi mănăstiri - adevărate monumente de arhitectură:

• Mănăstirea Dealu
• Mănăstirea Viforâta

ANINOASA este unul din satele cele mai vechi din judeţ, fiind amintit la 29 aprilie 1453, când se întăreşte m-rii Bolintin vie la Aninoasa. În vremea domniei lui Vlad Călugărul (1482 - 1495), satul Aninoasa a fost pierdut "cu rea hiclenie" de bunicul lui Hamza Turcul ; domnul l-a dăruit unui apropiat al său numit Miclo. Soţia şi fiul acestuia l-au vândut apoi lui Neagoe Basarab (1512 - 1521), care l-a încredinţat mitropoliei din Târgovişte, ctitoria sa. La dania lui Neagoe s-a adăugat apoi aceea a lui Radu vodă Bădica, ce a dăruit perperii încasaţi din viile satului (8 Noiembrie 1523). Satul a fost întărit apoi de numeroşi domni mitrolpoliei la: 31 octombrie 1529, 7 aprilie 1534, 28 ianuarie 1538, 21 iunie 1560, 8 septembrie 1568, 1615 etc. Încă din sec. XV, pe teritoriul satului existau podgorii renumite care au intrat treptat în stăpânirea mitropoliei. La 7 iunie 1637 mitropolia încasa vinăriciul din toate viile aflate pe dealul Aninoasa. La 19 iulie 1688 mitropolia şi-a mărit suprafaţa viticolă, primind şi viile familiei Filipescu, de la Dumitrana, fiica lui Pană Filipescu şi soţia lui Papa Buicescu paharnicul, îngropat în biserica mitropoliei. Satul reprezenta una din întinsele propietăţi ale mitropoliei, căreia i-a adus însemnate venituri. După mutarea reşedinţei mitropolitane la Bucureşti, a rămas sub îngrijirea dichiilor mitropoliei din Târgovişte, care s-au preocupat îndeaproape să-i asigure o bună administrare, să-i sporească întinderea şi să menţină hotarele "ceale bătrâne şi den sus şi den jos". Mitropolia fiind stăpână asupra pământului, viile erau lucrate de orăşenii târgovişteni, cărora le aparţinea viţa de vie; ei plăteau în schimbul folosinţei pământului otaştină (a 20-a parte din recoltă).

Spre sfârşitul secolului, Constantin Brîncoveanu cumpărând propietăţile de la Săteni şi Doiceşti, mitropolia a cedat viile de acolo, primind "alte vii în dealul Aninoasei", ce fuseseră achiziţionate de la Ianache Văcărescu de la onstantin, feciorul lui Necula logofăt. din sec. XVIII au rămas numeroase porunci domneşti adresate locuitorilor clăcaşi să presteze claca şi să dea dijma mitropoliei: 7 ianuarie 1742, 10 iunie 1748, 20 iulie 1790 etc. Către sfârşitul secolului, împotrivirile la expolatare s-au înmulţit, fiind necesară intervenţia domniei. La 19 septembrie 1777 , Alexandru Ipsilanti acorda mitropoliei dreptul ca "omul ce-l va orândui să caute venitul de pe partea mitropoliei să facă ce va voi cu el, iar vinăcerii nici un amestec să n-aibă". La 13 septembrie 1782 era nevoie ca ispravnicii judeţului să intervină pentru a opri călcarea "semnelor şi hotarelor... de vecinii dimprejur", operaţie realizată în scurt timp şi încheiată printr-o hotărnicie amănunţită. În hrisovul dat de Al. Moruzi mitropoliei, la 10 iunie 1783, se prevedea că aceasta avea dreptul să încaseze otaştină "după obicei", câte doi bani de vadră, de la toţi cei care aveau vii în dealul Aninoasei şi perperul "pe unde au luat şi înainte". În această perioadă a crescut suprafaţa de vie nelucrată, vechile privilegii ale mitropoliei erau încălcate, orăşenii găsind forme multiple, de multe ori legale de a le ocoli. La începutul sec. XIX, mitropolitul Dosihtei intervenea cu hotărâre pentru a se respecta vechile drepturi, dar realiza aceasta doar în parte şi cu greu. După 1821 numărul celor care încercau să intre în stăpânirea viilor rămase "părăsişte" era în creştere, făcându-se eforturi pentru a le transforma în "vii lucrătoare". Creşterea populaţiei este subliniată de faptul că la 1810 satul avea 179 loc. cu 52 de case, iar în 1838 se întâlneau 81 de fam. cu 356 loc., majoritatea birnici, ocupându-se cu viticultura şi pomicultura, având însă un număr mic de animale. La 1930 erau 1558 loc., iar în 1975, 6500 (cu Săteni şi Viforâta). La 1864 au fost împropietăriţi 107 loc., din care 79 mijlocaşi, cu 749 pog., dar majoritatea lor aveau pământ insuficient.

La sfârştul sec. XIX era vestit prin cantităţile mari de vin de bună calitate produs pe dealurile din jur (Cornetul, Ogrăzile şi Feţile); pe partea de câmpie a satului se produceau cantităţi mari de porumb. La 1907 satul a fost cuprins de flăcările răscoalei; circa 200 de ţărani s-au prezentat la primărie cerând pământ. La începutul sec. XX a început exploatarea cărbunelui. La 1920 minerii de la Aninoasa s-au ridicat la luptă împotriva exploatării la care erau supuşi. În 1928, mina de la Aninoasa producea lunar 1000 de tone cărbuni. Minerii de aici au participat la grevele din 1932 - 1933 ; în 1932 minerii s-au alăturat celor din şotâga şi Doiceşti, demonstrând pe străzile Târgoviştei. În noiembrie 1944, cetăţenii din Aninoasa au participat, în primele rânduri, la instalarea prefectului democrat, iar la sfârşitul anului 1944 s-au organizat comitete de fabrică, alcătuite din mineri.

Şcoala a fost înfiinţată la 1838, având ca învăţător pe Ion Ogrezeanu. În 1844 localul avea două camere şi o sală. La 1881, din cei 40 de elevi înscrişi, urmau cursurile doar 7. În 1890 a început construirea localului nou de şcoală, care nu se terminase încă în 1893. În 1925 funcţionau 4 clase, cu cursuri pentru adulţi, iar în 1926 se înfiinţează un atelier de lucru manual şi o bibliotecă şcolară. La 1930 ştiau carte 57,6% din locuitori, un procent destul de ridicat faţă de celelalte sate din judeţ. În 1933 funcţionau 6 învăţători, iar şcoala avea 4 clase spaţioase. Viaţa culturală a fost destul de bogată ; la 1902 - 1903 încep să se orgaganizeze şezători, cercuri cultural-artistice, conferinţe ţinute de intelectualii satului. La 1910 aici funcţiona o bibliotecă populară ce desfăşura şi activităţi cultural-artistice. În 1912 - 1913 a fost editat la Aninoasa şi Bezdead "Lumina", organ al preoţilor şi învăţătorilor din judeţ.

SĂTENI. Situat în apropierea Târgoviştei, poartă acest nume dat probabil locuitorilor săi de orăşenii din capitala ţării pentru a se diferenţia de ei. Satul este foarte vechi. Dintr-un document din 20 ianuarie 1604 rezultă că satul a fost cumpărat cu 280.000 de aspri (sumă foarte mare) de Vlad Tepeş (1456 - 1462), care l-a dăruit surorii sale, Alexandra, strămoaşa boierilor din Săteni. Satul apare apoi deseori în documente cu prilejul unor vânzări de ocine: 4 iulie 1572, 28 aprilie 1605 etc.

La începutul sec. XVII începe să cumpere părţi de sat Grigorie comisul din Poiana, devenit apoi mare vistier şi logofăt (8 septembrie 1611, 12 noiembrie 1633, 2 ianuarie 1634 etc.). În aceeaşi epocă, boierii din Săteni stăpâneau ocine în Vâlcana. Un alt propietar era m-rea Gorgota, căreia, la 20 iunie 1620, Vintilă din Săteni îi dăruieşte un loc de stână "în munţii Sătenilor", ceea ce arată că existau şi stâne în regiune. Documentele amintesc şi alţi propietari : Marco postelnic din Târgovişte (15 aprilie 1627), Iane negustorul (23 aprilie 1630), Vintilă postelnic (20 aprilie 1646) etc. Documnetele din această vreme vorbesc de dealul cu viile, care a stârnit interesul diverşilor propietari, printre ei întâlnindu-se boieri cunoscuţi ca Badea clucerul din Bucşani, Nica paharnicul sau Radu Creţtulescu, între aceştia izbucnind "multă gâlceavă" pentru "nişte vii şi livezi", cum s-a întâmplat la 24 iunie 1652. Satul a avut foarte probabil de suferit din cauza marei prăzi turco-tătărăşti din 1659 ; la 27 martie 1670 se vorbeşte de o roabă luată de Hasan Efendi turcul din Dristor, pentru care acesta ceruse 200 de câtare de sare. Un moment important l-a reprezentat trecerea unor întinse pămâturi în stăpânirea puternicului boier Gheorghe Băleanu. Prima sa achiziţie datează din 27 februarie 1656, când vornicul Gheorghe Băleanu primeşte de la domnie via şi livada foste ale lui Alexa dorobanţul din Săteni, care participase la marea răscoală din 1655, după care fugise din ţară şi îşi pierduse moşia. În dealul Sătenilor mai aveau vii în această vreme şi alţi boieri : Neagoe Săcuianu postelnic (1 august 1657), Gheorghe şufarul din Târgovişte (3 iulie 1662), Badea Bucşanu clucerul (20 august 1672) etc. La 13 ianuarie 1677 Gheorghe Băleanu cumpără ocină de la Boba, şoţia lui Gheorghe şufarul, care declara că avea "nevoe şi păs de nevoile şi datoriile casii care au rămas de la soţul meu".

Spre sfâşitul sec. XVII, se întâneau ca propietari : Nica căpitan şi nica, nepotul Nicăi căpitan (urmaşii lui Vintilă din Săteni), boierii Băleni şi alţi câţiva, care au continuat să se certe pentru hotare. La 12 septembrie 1683 Bdea din Bucşani vinde mitropoliei 600 de stânjeni de ocină pe care îi cumpărase de la Radu Creţtulescu logofătul ; la 3 martie 1684 mitropolia din Târgovişte mai cumpără încă 600 de stânjeni, partea lui Nica căpitanul şi a nepoţilor săi, cu 430 de taleri. În urma acestor însemnate cumpărături, cel mai mare stăpânitor a devenit mitropolia. Dichiul mitropoliei intervenea cu energie pentru a fi opriţi cei ce doreau "să cumpere moşie de la feciorii Nicăi căpitanul din Săteni", care afirmase că din neamul lor "nimenea moşie acolo nu mai are", iar "acum să sculau mulţi cu cărţi de zic că au parte". Moşia mitropoliei s-a mărit apoi prin daniile primite de la stareţa m-rii Viforâta (14 iulie 1688) sau prin cumpărături de la boierii Băleni (2 mai 1692). La 17 octombrie 1698, mitropolitul Teodosie obţinea aprobare de la domnie "să caut câte vii părăsite să vor găsi pre moşia sf(intei) mitropolii... la Săteni", pe care, dacă "nu vor vrea stăpânii lor să se apuce să le lucreze"..., să le dea "pre seama altora cine să va găsi", iar "acele vii paragine să le fie lor şi feciorilor de moştenire". Din 6 februarie 1699, când cumpăra viile lui Grigore Băleanu, cu 550 de taleri, îl întâlnim printre stăpâni pe însuşi domnul ţării, Constantin Brâncoveanu. În martie acelaşi an, probabil la intervenţia domnului, mitropolia îi ceda viile din dealul Sătenilor, primind în schimb pe cele de la Aninoasa, "ca să aibă măria sa a ţinere şi a stăpânire nişte vii din dealul Săteanilor, care sînt pe lîngă viile banului Gheorghe Băleanu, care vii au fost ale sf. mitropolii din Tîrgovişte, date de Alexie călugărul".

După ce a achiziţionat vii la Săteni, Constantin Brâncoveanu poposea adesea în acest sat. Sub data 1705 octombrie 2, cronicarul înseamnă : "au mers măriia sa la viile dă la Săteni, dă au şăzut acolo cîteva zile, împreună cu toată casa mării sale şi alţi boiari, unde şi culesul au văzut, iar mai mult pentru preumblare, după cum şi într-alt timp au făcut", ceea ce dovedeşte că satul era unul din locurile preferate ale voievodului. Mitropolia a continuat să stăpânească restul moşiei, pe care o hotărnicea în noiembrie 1709, hotărând apoi "să lipească moşia mitropoliei din Săteni alăturea cu moşia Aninoasei, care iaste a sfintei mitropolii, moşie lîngă moşie, după obiceiu", moşnenii primind partea lor "pre din sus, pe lîngă hotarul Bărbăteştilor". La 14 iunie 1787, Maria Cazoti arăta că, având multe pricini pentru hotarul moşiei din Săteni şi Bărbăteşti, a făcut o nouă hotărnicie : marginea Ialomiţei spre apa şolomului, valea Bradului, poenile Zădvrniceanului etc. La 30 decembrie 1809, o altă parte a satului se afla în stăpânirea familiei Bărbătescu.

În a doua jumătate a sec. XVIII, familia Fusea făcea unele reparaţii la biserica satului ; după ce fusese "pustie multă vreme" Matei Cazoti vtori vistier "cu a sa cheltuială a învelit biserica şi au zugrăvit-o precum se vede". La 1864 au fost împropietăriţi 81 de săteni pe moşiile statului (fostă a mitropoliei) şi a lui Nedelcu Modolea. În prima jumătate a sec. XIX numărul loc. a crescut destul de mult : de la 147 loc. cu 26 gosp. în 1810, la 292 loc. cu 74 fam. în 1838. La sfârşitul sec. XIX Săteni era sat al comunei Doiceşti. Situaţia ţăranilor era deosebit de grea ; la 19 martie - 11 aprilie 1919, dijmaşii din Săteni şi Doiceşti au atacat conacul moşierului N. Cosăcescu, care refuza să le cedeze moşia, pe care sătenii şi-au împărţit-o. În anul 1842 a fost înfiinţată şcoala. Învăţământul se desfăşura în casa învăţătorului, deoarece casa de şcoală construită din nuiele, cu două odăi şi o sală, era neterminată. Frecvenţa destul de slabă (14 elevi). La reînfiinţarea învăţământului, în 1857, se repară casa de sfat, unde cursurile se desfăşurau în condiţii foarte grele până la sfârşitul sec. XIX. După 1900, cursurile s-au desfăşurat într-o casă particulară, iar în 1906 se clădeşte un local nou de clasă pe terenul oferit de propietarul N. Cosăcescu. În anul 1908, funcţionau şi cursuri pentru adulţi şi lucru manual (împletituri din paie). În 1920, al doilea post funcţiona într-o casă cu chirie, iar în 1934 şcoala avea două posturi de învăţător pentru 7 clase, avea grădină, pepinieră şi bibliotecă propie. În 1939 a fost înfiinţat în sat un cămin cultural care îşi avea sediul în localul şcolii primare. După 1948 organizatorii căminului şi-au propus constituirea unei biblioteci propii, rechiziţionare unui local, procurarea de mobilier necesar şi înfiinţarea unei şcoli de alfabetizare.

VIFORÎTA. Vechimea aşezării este dovedită de ceramica tip Tei II, epoca bronzului, descoperită la punctul "Cărămidărie", în marginea satului, pe dreapta drumului Târgovişte - Aninoasa (sondaj G. Mihăescu). Numită uneori şi Vihoreşti, Vihorâţi sau Viforâţi, aşezarea este amintită încă de la 12 septembrie 1479, când Basarab cel Tânăr întărea m-rii Bolintin vie la Vihorâţi. După construirea m-rii Viforâta, parte de ocină a devenit propietatea acesteia (doc. din 26 septembrie - decembrie 1557). Din documente mai târzii rezultă că Radu cel Mare dăruise satul Vihoreşti m-rii Dealu, în stăpânirea căreia se găsea la 15 iunie 1612 şi 1614. La 21 mai 1652 Matei Basarab întărea aceleiaşi m-ri ocina de la Viforâta, dăruită de Neagoe Basarab la 1515 ; se indică şi hotarele : "din fundul Văii Vladului, de la Viforîta, peste matca văii de jos şi peste valea ce se cheamă şipotul pînă în şipot şi peste vîrful viilor, partea Aninoasei ce se zice Faţa... şi din pietrele viilor peste cîmp pînă în Ialomiţa şi iar din Ialomiţa cum merge hotarul m-rii Dealu pînă în gura Vihorîtei, preste matca văii pînă în puţu ce se zice Păci şi iar din Puţu Păcii pe culme, din sus pînă braniştea m-rii Dealu". Din doc. mai târzii rezultă că partea m-rii Dealu se numea Gura Viforâtei.

La 1810 satul, numit m-rea Viforâta, număra 36 de case de români şi 4 de ţigani, cu un total de 149 loc. ; la 1835 - 53 gosp. ; 1838 - 355 loc. cu 64 fam. La 1864 au fost împropietăriţi 53 loc. pe moşia propietatea statului, fostă a m-rii Viforâta. La sfârşitul sec. XIX comuna Viforâta era compusă din doua cătune: Viforâta şi Mahalaua (Valea Voievozilor), cu o populaţie de 1500 loc. ; 1912 - 2.214 loc. Locuitorii produceau "cu deosebire vin mult şi ţuică de prune", iar în sat existau "cîteva fabrici de gaz". Exploatarea petrolului începuse aici încă din a doua jumătate a sec. XIX. În 1889 s-a înfiinţat o fabrică de petrol şi derivatele sale, propietatea lui Ion Grigorescu, care folosa o rafinărie mai veche, din 1880.

Locuitorii satului au luat parte la răscoala din 1907, când "un număr de 100 de săteni au cerut prefecturii să intervină la Domenii pentru a li se da pămînt în loturi şi a li se restitui cele 6 ha de păşune ce li s-au luat şi au fost date m-rii Viforîta".

La 1930 în sat funcţiona o fabrică de ceramică şi cărămidă, unde lucrau locuitorii satului, ca şi cei din satele vecine. Viticultura şi pomicultura erau principalele ocupaţii. La fabrica de petrol din comuna Viforâta, cu ocazia retragerii armatei române în 1916, întreprinderea a fost incendiată. Instalaţiile fiind puse în funcţiune abia dupa 2 ani şi 7 luni.

În 1838 s-a înfiinţat şcoala din Viforâta, când funcţiona în casa învăţătorului Gh. Verzea deoarece localul nu fusese clădit. La reînfiinţarea şcolii,în 1857, se repară casa sfatului unde a funcţionat şcoala până în 1881, când a fost desfiinţată. În 1893 şcoala funcţiona într-un local mic, împreună cu primăria. Localul a fost clădit în 1912, cu două săli de clasă. În 1934 s-au organizat un muzeu şi o bibliotecă şcolară. şcoala a fost reparată după cutremurul din 1940. La 1930, din cei 1.803 loc., ştiau carte 1.288 loc., adică 71,6%, un procent foarte mare faţă de alte sate din judeţ.

Mănăstirea Dealu

Pe teritoriul satului Viforâta se află Mănăstirea Dealu, unul din cele mai interesante monumente religoase din judeţ. Mănăstirea exista la 17 noiembrie 1431, când Alexandru Vodă Aldea îi face danie două sate, Alexeni şi Răzvad, pentru pomenirea lui Mircea cel Bătrân, tatăl şi prezumtivul ctitor. La 28 martie 1451, Vladislav al II-lea întărea mănăstirii alte 3 jumătăţi de sate, precum şi muntele Brateiul, ceea ce dovedeşte că, încă din această vreme, exista aici o mănăstire mare şi bogată. La moartea sa, în 1456, domnul Tării Româneşti a fost îngropat în această mănăstire, devenită apoi necropolă domnească. Această primă construcţie de la Dealu a dispărut, fiind înlocuită cu o alta în vremea domniei lui Radu cel Mare (1495 - 1508). Astfel, Radu cel Mare "a început să zidească şi să înnoiască şi din temelie a ridicat cu toate bunătăţile şi cu mare frumuseţe a înfrumuseţat acest hram". Lucrările au început la 26 august 1499, după cum se arată într-o inscripţie rămasă de la vechea clopotniţă a mănăstirii ; mai întâi au fost reconstruite clădirile mănăstirii şi apoi biserica. Lăcaşul a fost sfinţit la 4 decembrie 1501. Radu cel Mare a murit înainte de a termina măreaţa ctitorie de la Dealu. Cei care au continuat lucrările au fost Vlăduţ voievod şi, după aceea, Neagoe Basarab (1512 - 1521), domnul atât de legat de istoria Târgoviştei prin ctitoriile sale.În această vreme biserica uimea pe contemporani prin splendoarea ei. La mijlocul sec. XVII diaconul Paul de Alep va remarca unele asemănări cu biserica mănăstirii Curtea de Argeş ; tot el arată că zidurile bisericii erau "lucrate şi ornate cu piatră fină, iar ferestrele încadrate cu marmură albă".

În sec. XVI după reclădirea ei, mănăstirea Dealu a fost o importantă necropolă domnească, îndeplinind acest rol începând din 1508, data înmormântării aici a lui Radu cel Mare, ctitorul bisericii. După această dată au fost înhumaţi aici : jupâniţa Caplea, sora lui Radu cel Mare (1511), Vlăduţ voievod, fratele lui Radu cel Mare (1512), Radu vodă Bădica, fiul lui Radu cel Mare(1524), Vlad Înecatul (1532), Pătraşcu vodă cel Bun, nepotul primului ctitor (1567) şi Mihai Movilă (1608).

În 1603 tot aici a fost adus, prin grija clucerului Radu Buzescu, capul lui Mihai viteazul, ucis mişeleşte pe Câmpia Turzii. Pe lespedea de mormânt care acoperă capul ,arelui erou, clucerul Buzescu a pus să se sape această frumoasă inscripţie : "Aice zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, marele voievod, ce au fost domn Tării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei ; cinstitul trup zace în Câmpia Tordei. Si cînd l-au ucis nemţii anii au fost 7109 (1601), în luna lui aug. 8 zile. Această piatră o-u pus jupan Radu Buzescu şi jupăniţa ego Preda".

După domnia lui Mihai Viteazul mănăstirea Dealu a avut de suferit din pricina oştilor principelui Gabriel Báthory, care au intrat pe neaşteptate în ţară, în decembrie 1610. După cum spune fostul mitropolit Matei al mirelor, egumenul de atunci al mănăstirii, oştenii au furat "toate giuvaerele" bisericii, "sfărmînd mormintele domnilor... şi stricînd lespezile bisericii", în speranţa că vor găsi aici comori ; cu acelaşi prilej a fost luat şi plumbul ce acoperea biserica.

La 1614 Radu vodă Mihnea (1611 - 1616) a vizitat mănăstirea şi a găsit locaşul "stricat şi lovit şi sărăcit şi jefuit şi surupat cu totul de unguri". Astfel voievodul a dăruit mănăstirii Satul Nou, scutit de dări, din veniturile căruia (100 de galbeni anual) călugării trebuiau "să întărească şi să dregă sfînta mănăstire".

Marele ctitor care a fost Constantin Brîncoveanu nu a neglijat mănăstirea Dealu, a făcut bisericii o nouă zugrăveală "peste tot", precum şi o tâmplă nouă ; pisania ne păstrează şi numele zugravilor : Constantin, Preda, Nicolae şi Radu, adică aproximativ aceeaşi echipă care a pictat mitropolia din Târgovişte la 1707 - 1709. După domnia lui Constantin Brîncoveanu, în epoca fanarioţilor, ca şi alte multe mănăstiri din ţară, mănăstirea Dealu, neângrijită de călugări a început să se ruineze.

După o perioadă grea pentru mănăstrire, în prima jumătate sec. XIX, când a avut de suferit de pe urma cutremurelor din 1802 şi 1838, a fost restaurată de George Bibescu între anii 1844 - 1854. În anul 1879, în noile clădiri ale mănăstirii, s-a instalat "Scoala divizionară de ofiţeri", apoi, la 1890 - 1891 "Depozitul de arme al armatei", la începutul sec. XIX "Scoala copiilor de trupă", iar la 1912 "Liceul militar Nicolae Filipescu". Cu acest ultim prilej, chiliile au fost înlocuite cu clădiri noi, din vechile construcţii rămânând numai biserica.

La începutul sec. XIX biserica mănăstirii Dealu se înfăţişa lui Nicolae Iorga ca o "minune a artei orientale". "Lespezi mari de piatră, prinse cu scoabe de fier, alcătuiesc păreţi de o putere neobişnuită în grosime şi-n înjghebarea lor de stîncă. Două turnuleţe octogonale în faţă, unul mai mare la mijloc. Cele mai delicate şi mai felurite horbote de piatră înconjoară pisania împărţită la dreapta şi la stînga uşii de intrare sau împodobesc baza, tivesc ferestrele turnurilor. Gustul cel mai ales s-ar opri fermecat înaintea acestei armonii, durate pentru o mie de ani".

Cutremurul din 1940 a cauzat mari stricăciuni mănăstirii, dărâmând turlele bisericii, partea superioară a clopotniţei şi avariind clădirile din 1912, care au fost refăcute în 1953 - 1956, perioadă în care mănăstirea şi-a recăpătat strălucirea de odinioară.

Mănăstirea Dealu îşi leagă numele de apariţia primei cărţi din România şi organizarea celui de-al patrulea centru tipografic european de literă chirilică, prin patronajul voievodului Radu cel Mare şi acţiunea călugărului cărturar Macarie. Cărţile apărute la Dealu în 1508, 1510, 1512, 1644, 1645, 1646 şi 1647 constituie nu doar forme unice ale unui model editorial autohton, ci şi expresia perfectă a unui concept cultural şi ideologic specific, prin care Târgoviştea voievodală îşi asumă rolul de important centru cutural sud-est european, loc de apariţie a cărţilor necesare românilor şi creştinilor din Imperiul Otoman, punct de maximă concentrare a valorilor cărturăreşti naţionale şi europene, chemate să lucreze pentru dezvoltarea culturii şi a limbii literare. Mai ales în sec. XVII - prin Matei al Mirelor şi Udrişte Năsturel - Mănăstirea Dealu devine suport pentru activitatea miniaturiştilor, traducătorilor şi tipografilor care scot ediţii Toma Kempis, mitropolitul Varlaam al Moldovei şi desenază splendie portrete (precum cele ale lui Matei Basarab şi Doamna Elina, desenate de Antim caligraful în 1634 - 1644).

Mănăstirea Viforâta

Mănăstirea Viforâta. este o altă mănăstire veche situată în preajma oraşului Târgovişte. Refăcută de câteva ori în decursul secolelor, mănăstirea nu mai păstrează inscripţiile vechi.Se ştie că a fost construită de Vlad vodă Înecatul, la 1530, după unii autori drept mulţumită pentru biruinţ de la Viişoara din acel an. Acest Vlad vodă a fost fiul lui Radu cel Mare, fiind în ctitoria tatălui său de la Dealu, situată în apropierea Viforâtei. Fiind aşezată în afara oraşului Târgovişte, mănăstirea Viforâta nu a atras prea des atenţia vizitatorilor fostei capitale a Tării Româneşti ; de aceea nu ni s-au păstrat prea multe descrieri vechi ale ei. Unul dintre aceşti vizitatori, misionarul catolic P. Baksic, vedea pe la 1640, "afară din oraş, într-o vale din apropierea viilor", o mănăstire de maici, unde se găsea o biserică "frumoasă".

Un moment important din istoria lăcaşului îl constituie domnia lui Constantin Brîncoveanu, în care are loc a doua fază de construcţii. Cronicarul Radu Greceanu ne spune că Maria, soţia domnului, în călătoriile sale prin regiunea Târgovişte, a văzut la 1713 "mănăstioara" în stare rea, "unde doară numai sfînta bisericuce era şi foarte proastă, întunecoasă, nezugrăvită, fără clopotniţă şi fără curte, cu 2 - 3 chilioare numai... şi alt nimic, biserică veche foarte, care s-au mai dres odată de un Radu vodă"(Mihnea). Aceasta este prima descriere mai amănunţită a mănăstirii. Văzând această situaţie, doamna "se-au apucat întîi dă sfînta biserică dv i-au mai lărgit ferestrile, o au zugrăvit frumos, o au pardosit cu lespezi şi o au grijit precum să cade..., împodobitu-o-au şi pă din afară cu chilii frumoase dă piatră şi tot cu zid o au înconjurat, făcînd şi clopotniţă, lucru foarte gingaş şi cuvios". Din această epocă datează deci chiliile, clopotniţa şi zidul înconjurător, precum şi zugrăveala bisericii şi unele transformări ale acesteia. În chiliile mănăstirii funcţiona în sec. XVIII o şcoală, unde învăţau carte fiii locuitorilor dornici de instruire. Aflăm aceasta dintr-o însemnare din 1756, în care un anume Toma logofăt, fiul lui Vasile bărbierul, declara că a învăţat carte "numai la beserică întru sfînta mănăstire la Viforîta". În aceeaşi vreme, biserica a fost avariată de un cutremur.

Cutremurul din 1802 a cauzat însă mari stricăciuni, dărîmînd biserica. După cum rezultă din două documente din anii 1813 şi 1815, aceste stricăciuni au fost reparate de stareţa Iustina şi de Nicolae logofătul mitropoliei - epitropul mănăstirii. La sfârşitul lui mai şi începutul lui iunie 1821, când turcii au intrat în Târgovişte, mulţi locuitori din oraş, "spăimîntîndu-se de venirea turcilor", au fugit la mănăstirea Viforâta ; auzind că sunt mulţi băjenari acolo, turcii "au călcat" mănăstirea, de unde "au jefuit tot ce au găsit". Parte din cărţile vechi, aruncate în curte, au fost recuperate după plecarea turcilor.Reclădirea bisericii şi a chiliilor "din nou, de jur împrejur", s-a terminat în 1837, fiind necesare "simţitoare cheltuieli" din partea mănăstirii. De-abia terminate aceste lucrări, cutremurul din 11 ianuarie 1838 a dărâmat mare parte din clădiri, după cum se spune într-un document din 28 iunie 1838, prin care se cerea ajutorul locuitorilor în vederea refacerii mănăstirii. Biserica şi chiliile au fost parţial reclădite după 1838, când turlele au fost refăcute din lemn. Transformată în atâtea rânduri (ultima oară după cutremurul din 1940, când clădirile au fost refăcute din nou), mănăstirea şi-a pierdut în mare parte valoarea artistică de monument. Dintre obiectele de preţ ale mănăstirii, amintim două icoane reprezentând pe sfântul Gheorghe omorând balaurul, una din 1631, cealaltă din 1698 : prima, donată mănăstirii de Leon vodă i şoţia sa, Victoria, a fost executată de zugravul grec Mavros, fiind îmbrăcată în argint. Într-una din sălile de la intrare a fost amenajată o expoziţie de carte veche şi odoare. Iconostasul şi mobilierul bisericii au fost executate în 1869 de cunoscutul sculptor Carol Storck. Printre cei care au fost vizitat aceast mănăstire putem menţiona pe Anton Pann, care dorea să fie înveşnicit aici, şi pe Vasile Cîrlova. În cimitirul mănăstirii se află monumentul funerar al generalului Matei Vlădescu, erou al războiului de independenţă, realizat de Carol Storck, precum şi cel al profesorului Vasile Vizante, apărătorul răsculaţilor din Giurgiu din 1873.